Microsoft – o companie, o istorie

William Henry Gates al III-lea (n. 28 octombrie 1955), cunoscut mai ales ca Bill Gates, este co-fondator (împreuna cu Paul Allen) al Microsoft Corporation. A fost pâna în 2007 omul cel mai bogat din lume (detronat de mexicanul Carlos Slim). William Henry Gates III incepe studiile la Lakeside School, una dintre cele mai cunoscute şcoli din Seatle în anul 1967. Din anul 1973 urmează cursurile universitare la Harvard, dar în anul III renunţa la cursuri şi împreună cu Paul Allen, prietenul său din copilarie, înfiinţează compania Microsoft în anul 1977. În anul 1980, Bill Gates realizează prima afacere importantă cu IMB pentru 56.000 dolari. Sistemul de operare MS-DOS este disponibil pe PC-urile produse de IBM. În anul 1985 lansează prima versiune a sistemului de operare Windows. În 1989, lansează Microsoft Office, cea mai populară suită de aplicaţii de birou. Din 1986, Microsoft devine companie publică, fiind cotată la bursă. În anul 2000, împreună cu soţia sa, înfiinţează fundaţia de caritate “Bill and Melinda Gates“. În anul 2005, regina Marii Britanii îi acordă titlul de “Cavaler al Imperiului Britanic“. La 15 iunie 2006, Bill Gates îşi anunţă retragerea din Microsoft, începând cu iulie 2008.

În prezent peste 60 de milioane de oameni utilizează produsele firmei Microsoft pe calulatoarele lor. Având produse de mare succes în fiecare categorie de soft, începând cu sisteme de operare şi până la programe de calcul tabelar şi programe de text, asta fără să menţionam renumitul mediu grafic Windows care a doborât toate recordurile la vânzări, deciziile asfel luate la Microsoft influenţează direct întreagă industrie soft şi, asfel, opţiunile tuturor celor care utilizează calculatoare.

Microsoft a devenit una dintre cele mai mari firme ale căror cotaţii la bursă sunt intens urmărite pe Wall Street iar milioane de investitori îi urmăresc cu rigurozitate activitatea zilnică.

O istorie a firmei Microsoft dezvăluie istoria mai puţin cunoscută a uneia dintre companiile americane cu cel mai spectaculos succes în era revoluţiei informatice.

Microsoft Corp. (NASDAQMSFT) este o companie americană, cea mai mare producătoare de software din lume, cu peste 50.000 de angajaţi în mai multe ţări. Deseori numele firmei se prescurtează “MS”. Are sediul în Redmond, Washington, SUA.

Până în momentul de faţă a livrat, şi continuă să livreze, cel mai mare număr de sisteme de operare pentru calculatoare personale, anume sistemul MS Windows, în numeroasele sale variante.

Oamenii nu-l luau în serios ca om de afaceri pe Bill deoarece arata ca un copil, dar IBM avea să descopere curând că Gates nu era un amator. I-a convins rapid că Microsoft putea să le livreze noul software. Mai întâi, a cumpărat un sistem de operare existent, pe care apoi l-au adoptat pentru computerele personale IBM, denumindu-l MS-DOS. Bill Gates a ştiut de unde să găsească un sistem de operare, a ieşit în stardă şi l-a cumpărat cu 50.000 de dolari. Dar partea spectaculoasă a fost că atunci când a dezvoltat sistemul de operare pentru IBM, IBM a vrut să cumpere codul sursă, care le-ar fi oferit control asupra discului sistemului de operare, cunoscut sub numele de DOS. Fiindcă nu deţinea drepturile asupra sistemului de operare, IBM era obligat să plătească o taxă de licenţă către Microsoft pentru fiecare exemplar DOS instalat pentru un computer IBM. IBM era pe punctul să piardă marele avans în vânzarea de computere. În timp ce alte companii începuseră să lanseze computere personale mai ieftine decât modelele IBM, Microsoft le putea vinde tuturor acelaşi sistem de operare. Înte 1978 şi 1981, Microsoft a cunoscut o creştere uluitoare. Personalul a crescut de la 13 angajaţi la 128, iar veniturile au crescut de la 4 la 16 milioane de dolari. n 1983, 30% din computerele personale din lume funcţionau cu software Microsoft.

Începutul anilor ’80, era o perioadă interesantă pentru industria condusă aproape exclusiv de oameni sub 30 de ani. Microsoft a început să creeze software pentru companii inovatoare precum Apple şi gurul său, Steve Jobs. Computerul lor Macintosh şi software-ul său erau considerate de mulţi ca fiind cele mai ingenioase din industrie, fiind calea viitorului. „Pentru a crea un nou standard, e nevoie de ceva cu adevărat novator, care să stimuleze imaginaţia oamenilor. Computerul Macintosh, dintre toate maşinăriile pe care le-am văzut, e singurul care se ridică la acest standard“, declara Bill Gates publicităţii. Dar curând Microsoft şi Apple aveau să intre într-o luptă acerbă pe drepturile asupra viitoarei generaţii de software, iar Bill Gates avea să primească veşti ce vor zgudui Microsoft din temelii.

]În 1983, viitorul era cât se poate de promiţător pentru Bill Gates, de 28 de ani, şi Microsoft. Industria computerelor personale înflorea, iar cererea de software era tot mai mare.

Paul Allen, prietenul şi partenerul lui Bill încă din liceu, a fost diagnosticat cu boala Hodgkin, o formă de cancer. Biografii au mărturisit, în acest sens, că lui Bill i s-a oferit o perspectivă nouă. Întotdeauna muncise foarte mult şi aşteptase foarte mult din partea celorlalţi. Acest lucru l-a ajutat să înţeleagă mai bine suferinţele altora. Un an mai târziu, boala lui Allen s-a retras, dar el nu s-a mai implicat niciodată pe deplin în afacerile Microsoft.

În 1984, Bill Gates a rămas singur în spatele Microsoft, în luna aprilie revista „Time“ îl numea reprezentantul noii specii de oameni de afaceri care se pricepea şi la partea tehnică şi la strategia corporatistă.

În 1985, Microsoft a avut vânzări de peste 140 miloane de dolari. În 1986, Gates a introdus programul Microsoft Windows. Avea să devină programul simbol al companiei. Criticii au observat imediat că modul de folosire a mouse-ului şi iconiţelor seamănă foarte mult cu sistemul de operare Apple Macintosh, considerat cel mai prietenos pentru utilizator. Apple îi acordase lui Gates acces deplin la tehnologia sa, pe când lucra la un nou software pentru computerul Macintosh. Gates i-a sfătuit pe cei de la Apple să-şi înregistreze software-ul, dar sugestia i-a fost ignorată. Din nou, Gates a profitat din plin de şansa ce i-a fost oferită. „În această industrie, suntem în acelaşi timp concurenţi şi colaboratori“, îi plăcea lui Gates să spună. Totuşi, Apple nu voia să-l lase pe Gates să pună mâna pe o parte din afacerea lor şi a hotărât să-l dea în judecată pentru Windows. Gates, la rândul său, controla software-ul Microsoft pe care Apple avea nevoie disperată pentru computerele sale. Până la urmă, Microsoft a învins Apple, în tribunal. Microsoft a câştigat, dovedind că, deşi existau asemănări în modul de operare al celor două computere, fiecare funcţie individuală a Windows era diferită de fiecare funcţie individuală a Macintosh. Deşi prima versiune Windows era departe de a fi perfectă, a oferit Microsoft o nouă bază financiară şi creativă. În 1986, Bill Gates şi-a cotat compania la bursă. Controla 45% din acţiuni, devenind miliardar la 31 de ani. Însă, el nu s-a simţit niciodată sigur pe statutul companiei. Nu voia să dea greş. Când exista o astfel de temere, că cineva ar putea distruge cândva Microsoft, pur şi simplu îl consuma.

Computerele personale progresau, iar IBM încerca să îşi creeze propriul sistem de operare, să înlocuiască DOS, care avea licenţă Microsoft. Programul a fost numit OS2. Era astfel o îngrijorare dacă se putea ţine piept unei furtuni IBM, o companie foarte puternică, mulţi softişti, mulţi bani, multă hotărâre de a scoate Microsoft de pe piaţa sistemelor de operare. În mod ironic, Microsoft a fost implicat în dezvoltarea programului OS2, dar Bill Gates nu se gândea să îşi abandoneze propriul software. A hotărât să arunce în joc viitorul companiei şi propria reputaţie, pentru programul Windows, pe care echipa sa continua să îl actualizeze. Chiar dacă însemna pierderea IBM, cel mai mare client al său. La 22 mai 1990, Microsoft lansa Windows 3.0. Această versiune nouă şi îmbunătăţită a devenit un „best-seller“. Programul OS2 a eşuat pe piaţă, Microsoft deţinând monopol pe piaţa sistemelor de operare pentru PC-uri. Comisia Federală a Comerţului a început anchetarea unor acuzaţi, cum că Gates se folosea de această dominare pe piaţa sistemelor de operare pentru a îndepărta concurenţa, micşorând preţurile produselor Microsoft. Preşedintele moderat al Microsoft îşi crease o imagine de distrugător. Bill Gates nu e un tip brutal. Dorinţa sa este doar de a câştiga, într-un mod graţios sau nu, victoria fiind victorie, după cum au declarat analiştii media din preajma sa. Politica de dumping al preţurilor nu era singura acuzaţie împotriva Microsoft. În 1993, Ministerul Justiţiei iniţia o nouă anchetă. Gates avea să îşi înfrunte un adversar de mare teamă, guvernul S.U.A. Erau anchetate plângeri cum că Microsoft solicita producătorilor de computere o taxă de licenţă în funcţie de numărul de computere vândute, inclusiv cele care nu utilizau software Microsoft. Aceasta ducea la împiedicarea concurenţilor să intre pe piaţă. În iulie 1994, Microsoft a acceptat să oprească perceperea acelor taxe, iar Ministerul de Justiţie a închis cazul. Gates nu a recunoscut niciodată că Microsoft ar fi deţinut monopolul, susţinând că doar oferea programe mai bune, la preţuri mai mici. „Nu sunt asemenea unui aligator, nu devorăm pe nimeni. Noi scoatem pe piaţă aceste mini-cutii, aceste frumoase pachete de programe pe care le instalaţi în computer şi fie vă distraţi folosindu-le şi vă ajută să vă rezolvaţi problemele, fie nu“, a menţionat Gates presei. Dar pentru investitori nu era atât de simplu. Disputele cu guvernul şi luptele cu IBM şi Apple au făcut ca valoarea acţiunilor Microsoft să scadă. Presiunea era mai mare ca oricând să lanseze noua versiune Windows. Gates a găsit soluţii inventive pentru a slăbi tensiunea: apărea în reclamele companiei sale alături de şeful de la Microsoft, Steve Ballmer. Apoi, îşi făcea intrări dramatice promovându-şi compania la convenţii pe teme de software. Odată a apărut costumat în Mr. Spock, din filmul serial Star Trek. A iniţiat, de asemenea, şi concursul „Microgames“, o competiţie între micro-softişti, foarte asemănătoare cu jocurile din copilăria sa, din Hood Canal. Pe 1 ianuarie 1994, Bill Gates se căsătoreşte, în Hawaii, cu Melinda, în care a găsit un partener ce îi oferea fericirea personală căutată, iar, lucrând în acelaşi domeniu cu Bill, înţelegea şi solicitările profesionale ale afacerii. Însă, la doar câteva luni după căsătorie, bucuria pe care Bill o împărtăşea alături de famile avea să se transforme în suferinţă. Mama sa, Mary, cel mai devotat aliat, a murit de cancer la sân pe 10 iunie 1994. În anii următori,Bill a dus mai departe acţiunile începute de mama lui. A creat o fundaţie filantropică care realiza proiecte de sănătate şi educaţie. Totuşi, toată bogăţia şi puterea nu-l puteau proteja de criza prin care el şi Microsoft urmau să treacă.

Windows NT (New Technology) a aparut pentru prima oara în 1993 şi se baza pe un cod complet nou, gata sa satisfaca cerintele de stabilitate şi performanta ale serverelor. Din start era un sistem complex, destinat administratorilor de retea, fara nici o legatura cu home-user-ul. Interfata sa, cel puţin în versiunile 3.x, era identica cu cea din versiunile standard de Windows 3.x, iar odata cu aparitia lui Windows 95, NT-ul a evoluat în mod paralel, dând nastere lui Windows NT 4.0, ce semana perfect din exterior cu Windows 95.

Anii au trecut şi puterea PC-urilor a evoluat. Trebuie spus ca toate versiunile de tip NT consumau mai multe resurse decât echivalentul 9x, mai ales în privinta memoriei RAM. Destinatia sa era clara: firmele foloseau cu succes aceasta versiune, având o garantie a stabilitatii, iar serverelor le era dedicata varianta NT Server. Pâna în anul 2000, Microsoft a facut eforturi pentru aducerea tehnologiei NT şi la nivelul home-user-ului şi impunerea unui nou SO în corporatii, îmbunatatind compatibilitatea lui NT cu jocurile şi extinzând functionalitatea multimedia. Astfel s-a nascut Windows 2000.

Noul Windows XP integreaza şi o noua protectie anti-piraterie, fiind necesara activarea programului prin Internet sau prin telefon în termen de 30 de zile de la instalare. Deoarece multe optiuni de actualizare sau de comunicare sunt activate implicit, multi utilizatori au criticat compania Microsoft, ca Windows XP trece peste vointa clientului şi poate raporta anumite date fara permisiunea sa. A doua afirmatie s-a dovedit falsa, iar dezactivarea optiunilor de auto-conectare la Internet este relativ simpla pentru orice utilizator, cu conditia ca acesta sa fie avertizat.

Interfata “prea încarcata” şi plina de efecte copilaresti a stârnit iar multe critici, dar şi aceasta se poate seta manual, dupa gustul fiecarui utilizator, putându-se reveni la vechiul stil Win9x în câteva clickuri de mouse.

În final, chiar dacă destul de criticat (ca orice nou sistem de operare Microsoft de altfel), Windows XP reprezinta clar viitorul, iar Service Pack 1 asteptat pentru luna august 2002, ne va face cu siguranta sa uitam de numeroase bug-uri ce au aruncat o lumina de amatorism asupra acestui sistem de operare denumit “revolutionar”.


BIBLIOGRAFIE:

Daniel Ichbian Susan L. Knepper O istorie a firmei Microsoft , Editura Teora

Ziarul Financiar http://www.zf.ro

Advertisements

Dispozitive de stocare

Computerul este un calculator electronic digital, modular şi extensibil. Un computer, numit şi calculator, calculator electronic sau ordinator, este o maşină de prelucrat date şi informaţii conform unei liste de instrucţiuni numită program. Calculatoarele care sînt programabile liber şi pot, cel puţin în principiu, prelucra orice fel de date/informaţii se numesc universale (engleză: general purpose, pentru scopuri generale).

Computerele actuale nu sînt doar maşini de prelucrat informaţii, ci şi dispozitive care facilitează comunicarea respectivelor informaţii între doi sau mai mulţi utilizatori, de exemplu sub formă de numere, text, imagini, sunet sau video.

Computerele de astăzi vin în forme şi prezentări diverse. Probabil cel mai familiar este computerul personal şi varianta sa portabilă, laptop -ul sau notebook -ul. Însă cea mai răspîndită formă este acea a computerului integrat (embedded) – înglobat complet în dispozitivul pe care îl conduce. Multe maşini, de la avioanele de luptă pînă la aparatele foto digitale, sînt controlate de computere integrate.


Dispozitive de stocare

Stocare pe carton : cartele perforate

Stocare pe bandă: bandă de hârtie

-bandă magnetică

Stocare pe disc: gramofon

-dischetă (floppy), sau disc ZIP

-holografica

-optica (cd, dvd, blue-ray)

-minidisc

-hard-disk

Memorii flash (bazate pe semiconductori) : Stick-uri usb

– Carduri

– xD

– MMC

– CompactFlash

– Secure Digital

– Sony Memory Stick

– discuri solid state


Stocare pe carton:

Cartele perforate– Primul care a utilizat cartele perforate la calcule a fost americanul Herman Hollerith, care lucra la Departamentul de Recensaminte din SUA. Hollerith a grăbit mult o parte a muncii de sortare şi de numărare la recensământul din 1890, prin utilizarea unor diagrame din găuri pentru a reprezenta răspunsurile la întrebări. Cartelele treceau repede prin maşini şi diagramele de gări erau verificate de perii de sârmă aflate în toate pozitiile posibile ale găurilor. O gaură lasa o perie să atingă pe cealaltă parte un cilindru metalic, închizând astfel un circuit electric. Semnalele electrice rezultate acţionau dispozitive care desluşeau şi înregistrau informaţia. Maşinile lui Hollerith sortau şi numarau informaţii atât de repede, încât au fost larg utilizate în birouri şi industrie, unde se prelucrau cantităţi mari de informaţie. În 1896, Hollerith a înfiinţat Compania Masinilor de Tabelat, mai târziu parte a IBM – unul dintre cei mai mari producători de calculatoare electronice din lume.

Stocare pe bandă:

Bandă de hârtie- Dintre dispozitivele periferice de intrare mai vechi amintim: cititorul de cartele – cartela era un suport din hârtie mai rigidã, cititorul de bandã de hârtie – informatiile se înregistrau pe bandã prin perforaţii, unitatea de bandã magneticã – dispozitiv de intrare-ieşire care prelucra o bandã magneticã asemãnãtoare celei de magnetofon, dar de dimensiuni mai mari, unitatea de disc magnetic – un volum de disc magnetic era format din mai multe discuri suprapuse, între care se putea deplasa dispozitivul de citire-scriere al unitãtii (cap de citire-scriere), casetofonul (mai ales pentru calculatoare personale familiale), terminalele de teletransmisie – dispozitiv de intrare-iesire pentru minicalculatoare. Pianola, inventată de Edwin S. Votey în SUA în anul 1895 este un automat ce se prezintă sub forma unui dispozitiv exterior, ataşat pianului sau montat în interiorul pianului. Aceste automate redau muzica dupa înregistrările realizate pe benzi (role) de hârtie, perforate. Pianolele pot fi mecanice sau electrice.

Banda magnetică. În decembrie 1952 Corporaţia Industrial Business Machine, pe scurt IBM, a prezentat publicului o generaţie complet nouă de „maşini de birou“. De fapt nu era vorba despre maşini de scris, ci de aşa-numiţii suporţi magnetici care erau capabili de a stoca digital informaţiile pe un mediu folosit până atunci numai pentru înregistrările semnalelor audio. Acest mediu era prima bandă magnetică ce putea fi comercializată. Fusese dezvoltată de firma americană 3M (astăzi departamentul respectiv face parte din Imation) , cunoscută la nivel global datorită benzilor sale de sunet. Pornind de la experienţa în producţia benzilor de sunet, 3M începea deja în 1947 să dezvolte un mediu magnetic de înmagazinare, care să înregistreze informaţiile în formă digitală. Prin acesta trebuia pus la dispoziţie un mediu care să înlocuiască modelul obişnuit de stocare cu cartelă perforată.

Stocare pe disc:

Gramofon- În 1886, Emil Berliner îşi începe lucrul la aparatul său, denumit mai târziu gramofon. Pe 4 mai 1887 încearcă să obţină un brevet de invenţie pentru un procedeu prin care vibraţiile imprimate orizontal pe un disc înnegrit de fum erau copiate fotografic şi gravate într-un disc similar, dintr-un material rezistent. Mai târziu, Berliner obţine o patentă pentru un alt procedeu de producţie al discurilor sonore. De această dată, vibraţiile erau trasate pe un disc de sticlă înegrită cu fum, care folosea mai apoi ca matriţă pentru imprimarea fotografică a unui disc de zinc sau cupru. Şanţurile erau obţinute mai apoi prin corodare cu acid. Primul său disc de zinc se păstrează astăzi la Institutul Smithsonian şi este datat 26 iulie 1887. În iulie 1889 Berliner reuşeşte să producă în masă discuri de cauciuc tare, care erau presate după o matriţă de zinc.

Discheta (floppy-disk) sau disc ZIP – este un dipozitiv de memorie externă pentru stocarea de date pe un disc magnetic flexibil care poate fi transportat şi pe alte computere. La ora actuală discheta este cel mai mic dar şi cel mai lent mediu de stocare. Este compusă dintr-un mic disc magnetic din plastic subţire (fexibil), acoperit cu un strat de substanta cu proprietati magnetice, pe care se pot inregistra date prin tehnologia specifică înregistrărilor magnetice. Ca să poată fi folosite dischetele pe computer, acesta trebuie să aibă o unitate de discheta (floppy-disk drive sau FDD). Volumul de date care poate fi înregistrat pe o dischetă este relativ mic în comparaţie cu alte dispozitive de stocare (1.44 Mb, pe dischete de 3.5 inci), dar discheta este folosită încă în transferul de fişiere de la un computer la altul şi în stocarea volumelor mici de date.

Holografica – Mediile de stocare holografice şi-au făcut apariţia sub forma de prototipuri, când Inphase Technologies a lansat primul exemplu al unei unităţi de stocare de acest tip. Modelul reprezinta fundatia unei serii denumite Tapestry, ale carei produse vor permite scrierea între 200 GB si 1,6 TB (terra-bytes) pe un singur disc. La baza tehnologiei de stocare stă un fotopolimer WORM dezvoltat de Inphase.

Disc optic (cd, dvd, blue-ray): CDPrincipalele caracteristici de performanţă ale unităţilor de CD sunt: a) capacitatea de stocare de 650, 700 sau chiar de 800 sau 900 MO, fiind superioară floppy- discului, b) timpul de acces reprezintă durata de timp ce se consumă din momentul emiterii unei cereri de citire sau scriere şi până în momentul când începe efectiv operaţia respectivă. Acest parametru se măsoară în milisecunde şi este mai mare ca la hard-disc, fiind cuprins, în medie, între 60 milisecunde şi 120 milisecunde, c)rata de transfer, d) viteza de lucru.

DVD-ul (în engleză Digital Video Disc sau Digital Versatile Disc) este un mediu de stocare optic care vine ca succesor al CD-ului, cu o capacitate de aproape 7 ori mai mare, însă cu un mod diferit de scriere a informaţiei pe disc.

Discul Blu-ray (numit şi BD, din engleză Blu-ray Disc) este un tip de disc optic de mare densitate folosit pentru stocarea de date digitale, în special înregistrări video de înaltă definiţie. Numele Blu-ray sugerează culoarea albastru-violet a razei laser cu care se fac citirea şi scrierea acestui tip de disc. Din cauza lungimii de unda relativ mici (405 nm), un disc Blu-ray poate conţine o cantitate de informaţii substanţial mai mare decât unul de tip DVD, care foloseşte un laser de culoare roşie de 650 nm. Astfel, un disc Blu-ray poate să conţină 25 GB pe fiecare strat, de peste 5 ori mai mult decât DVD-urile cu un strat care pot stoca doar 4,7 GB; iar discurile Blu-ray cu două straturi (50 GB) pot stoca de aproape 6 ori mai multe date decât un DVD cu dublu strat (8,5 GB).

Minidisc

Hard-disk (HDD) este un dispozitiv electronic-mecanic pentru stocarea non-volatilă a datelor. Stocarea se face pe o suprafaţă magnetică dispusă sub forma unor platane rotunde metalice inflexibile (dure). În general hard discurile sunt utilizate ca suport de stocare extern principal pentru calculatoare personale, dar şi pentru anumite aparate electronice (DVD playere şi recordere, MP3 playere).

Memorii flash (bazate pe semiconductori) :

Memorie electronică, de calculator (sau alt aparat), nevolatilă (în care datele persistă şi fără alimentare cu energie electrică), şi care la nevoie poate fi ştearsă şi reprogramată (reîncărcată cu date). “Flash” mai desemnează şi tehnologia folosită la fabricarea memoriilor de acest tip.

-Stick-uri usb-

– Carduri


BIBLIOGRAFIE:

Electronica azi http://www.electronica-azi.ro

Revista Arborele lumii, secţiunea Ştiinţă şi tehnologie

Wikipedia http://ro.wikipedia.org

Masina ENIGMA

Codurile se pot sparge întotdeauna, însã variazã dupã cât de complicate sunt si cât timp și efort cer. În cazul mașinii Enigma, de exemplu, încifrarea mesajelor era deosebit de complexă, și se putea face într-un miliard de feluri. Asta înseamnã cã spargerea lor era virtual imposibilã

Un cifru polialfabetic (cod) este orice cifru bazat pe substituție, folosind mai multe alfabete de substituţie. Cifrul Vigenere este probabil cel mai cunoscut exemplu de cifru polialfabetic, deşi este un caz special simplu.

Masina Enigma este mai complexă, dar esenţialmente un cifru cu substituţie polialfabetică. În criptografie, criptarea este procesul de ascundere a informației pentru a o face ivizibilă fără cunoştinţe speciale. Criptarea a fost folosită pentru protejarea comunicaţiilor de secole dar doar organizaţii sau indivizi cu necesităţi de intimitate extraordinare s-au preocupat de a o implementa.

Criptarea poate fi folosită pentru a asigura discreţia şi/sau intimitatea, dar şi alte tehnici sunt necesare pentru a face comunicaţiile sigure, în mod particular verificarea integrităţii şi autenticităţii unui mesaj. De exemplu în prezent criptarea sau ascunderea codului de software este folosit în protecţia copierii de software împotriva ingineriei inverse, analiza aplicaţiilor neautorizată, crack-uri şi pirateria software.

Criptografia reprezintă o ramură a matematicii care se ocupă cu securizarea informaţiei precum şi cu autentificarea şi restricţionarea accesului într-un sistem informatic. În realizarea acestora se utilizează atât metode matematice, cât şi metode de criptare cuantică. Termenul criptografie este compus din cuvintele de origine greacă κρυπτός kryptós (ascuns) şi γράφειν gráfein (a scrie). Până în vremurile moderne, termenul criptografie se referea aproape exclusiv la criptare, procesul de conversie a informaţiei obişnuite (text în clar) într-un text neinteligibil (text cifrat).

Decriptarea este inversul, trecerea de la textul cifrat, neinteligibil, în text clar. Un cifru este o pereche de algortimi care efectuează atât această criptare cât şi decriptarea. Modul de operare detaliat al unui cifru este controlat de algoritm şi de o cheie. Această cheie este un parametru secret (în mod ideal, cunoscut doar celor care comunică) pentru contextul unui anume schimb de mesaje. Criptarea încearcă să asigure secretul comunicaţiilor cum sunt cele între spioni, lideri militari, şi diplomati, dar a avut şi aplicaţii religioase. De exemplu, vechii creştini foloseau criptografia pentru a ascunde unele aspecte ale scrierilor lor religioase pentru a evita persecuţiile ce i-ar fi aşteptat dacă ar fi fost mai puţin atenţi; numărul 666 sau, în unele manuscrise mai vechi, 616, Numărul fiarei din apocalipsă, este uneori considerat a fi o referinţă la împăratul roman Nero, ale cărui politici includeau persecuţia creştinilor. Există şi referinţe, chiar mai vechi, la anumite cifruri evreieşti.

Stenografia (ascunderea existenţei mesajului) a fost şi ea dezvoltată în antichitate. Unul din primele exemple, de la Herodot, implica ascunderea unui mesaj tatuat pe capul unui sclav ras – sub părul crescut după tatuare. Exemple mai moderne de steganografie includ utilizarea de cerneală invizibilă, micropuncte, şi watermarketing digital. Diferite dispozitive fizice au fost folosite pentru a ajuta lucrul cu cifrurile. Una din primele modalităţi a fost Scytalul din Grecia antică, un sul folosit probabil de spartani ca ajutor la criptarea şi decriptarea cu un cifru cu transpoziţie. În epoca medievală, au fost inventate şi alte unelte, cum ar fi grila de cifru, folosită şi pentru un fel de steganografie. Inventarea cifrurilor polialfabetice, a declanşat inventarea unor unelte mai sofisticate, cum ar fi discul lui Alberti, schema cu tabula recta a lui Johannes Trithemius, şi multicilindrul luiThomasJefferson (reinventat independent de Etienne Bazeries pe la 1900).

Unele aparate macanice de criptare/decriptare au fost inventate la începutul secolului al XX-lea, printre care s-au numărat maşinile rotitoare – cea mai celebră fiind mașina Enigma folosită de Germania în al doilea razboi mondial. Cifrurile implementate de maşini similare dar îmbunătăţite au adus o creştere a dificultăţii criptanalizei după al doilea război mondial.

Dezvoltarea electronicii şi a calculatoarelor numerice după al doilea război mondial au făcut posibile cifruri mult mai complexe. Mai mult, calculatoarele au permis criptarea oricărui fel de date reprezentate de calculator în format binar, spre deosebire de cifrurile clasice care criptau doar texte în limbaj scris, dizolvând utilitatea abordării lingvistice a criptanalizei în multe cazuri. Multe cifruri informatice pot fi caracterizate prin operarea pe secvenţe de biti (uneori pe grupuri sau blocuri), spre deosebire de schemele clasice şi mecanice, care manevrează caractere tradiţionale (litere şi cifre) direct. Totuşi, calculatoarele au ajutat şi criptanaliştii, ceea ce a compensat până la un punct creşterea complexităţii cifrurilor. Cu toate acestea, cifrurile moderne bune au rămas cu un pas înaintea criptanalizei; este cazul de obicei ca utilizarea unui cifru de calitate să fie foarte eficientă (rapidă şi puţin costisitoare în ce priveşte resursele), în timp ce spargerea cifrului să necesite un efort cu multe ordine de mărime mai mare, făcând criptanaliza atât de ineficientă şi nepractică încât a devenit efectiv imposibilă.


Mașina Enigma, folosită în câteva variante de armata germană după anii 1920 şi până la sfârşitul celui de-al doilea razboi mondial, implementa un cifru polialfabetic electro-mecanic complex pentru a proteja comunicaţiile sensibile. Spargerea codurilor mașinii Enigma de către Biuro Szyfrow, şi ulterior, decriptarea pe scară largă a traficului Enigma la Bletchley Park, a fost un important factor ce a contribuit la victoria Aliaţilor în război.

Mașina Enigma era o combinație de părți mecanice și electrice. Principalele

ei componente erau:

• Tastatura (Key board): o tastatură obișnuită similară cu cea pentru

Mașinile de scris.

• Placa cu lămpi (Lamp board): asemănătoare unei tastaturi cu lămpi în loc de taste. Pe lămpi erau tipărite literele alfabetului ce deveneau visibile prin aprinderea lămpii corespunzătoare.

• Placa cu comutatoare (Switch board): mufe (prize) câte una pentru fiecare literă, ce se conectau prin fire în 6 perechi. Această componentă fusese adaugată de germani pentru

a crește securitatea mașinii.

• Trei roți (Rotating drums): se mai numeau rotoare (roți detașabile) fiecare dintre ele avănd câte un set de 26 de contacte, câte unul pentru fiecare literă a alfabetului.

• Roata reflectoare (Reflecting drum): roată fixă identică cu celelalte 3, având un set de 26 de contacte grupate în perechi.

• Cabluri (Wiring): asigurau conexiunile între taste ¸si lămpi precum și între lămpi și primul rotor, între primul rotor și al doilea, al doilea și al treilea, al treilea și roata reflectoare.

• Baterie (Battery): pentru alimentarea circuitelor electrice.


Operarea mașinii Enigma

În primul rând toți operatorii aveaua mașini identice (pentru asigurarea inter-operabilității). Inițierea criptării unui mesaj se făcea în 2 pași:

• Pasul 1: setarea mașinii – operație ce consta în fixarea ordinei și poziției fiecărui rotor precum și alegerea celor 6 perechi de conectate prin placa cu comutatoare (switch board).

Toate aceste setări erau înscrise în manuale de operare (code books), setări ce se schimbau de regulă zilnic. Fiecare operator avea câte un exemplar. De fapt, aceste setări constituiau cheia criptosistemului Enigma.

• Pasul 2: scrierea propriu-zisă a mesajului – pentru criptarea mesajului operatorul apăsa pe tasta corespunzătoare primei litere din textul necodat (să zicem ”D”). În acest moment se aprindea o lampă (să zicem ”U”) corespunzăoare codificării. Repetând și pentru celelalte litere, rezulta textul codat. Unu din atributele extrem de important al mașinii

Enigma era că cheile de cifrare și cele de decifrare erau aceleași. Cu alte cuvinte dacă la ”transmitere” ”D” se transforma în ”U”, la ”destinație ”U” se transforma în ”D” (folosind bine-nțeles aceleași setări ale mașinii).

Elementul esențial al Enigmei era faptul cã încifrarea se fãcea în întregime de cãtre masinã, deci ar fi fost aprope de neimaginat sã fie spartã de inteligența umanã. Principala slãbiciune a codului era faptul cã o literã nu era codatã niciodatã ca ea însãsi, astfel “a” nu reprezenta niciodata “a”, ceea ce le oferea decodorilor un avantaj.
Enigma avea diferite moduri de functionare. Cel care primea mesajul trebuia sa-si seteze masina în acelasi fel ca transmitãtorul pentru a putea citi mesajul.


 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:

Descopera http://www.descopera.ro

Wikipedia http://ro.wikipedia.org

Electronica azi http://www.electronica-azi.ro

« Older entries