Despre SATELITI

Cuvântul satelit înseamnă însoţitor, şi se referă atât la corpurile naturale cât şi la cele fabricate de om care se rotesc în jurul altora în spaţiu. Planetele, de exemplu, sunt sateliţi naturali si Soarelui, iar Luna este satelit natural al Pământului. Toţi ceilalţi sateliţi sunt dispozitive artificiale (fabricate), lansate pe orbită de pe Pământ, cu ajutorul rachetelor. Numeroasele lor utilizări includ supravegherea militară, evaluarea resurselor Pământului, prevederea timpului , comunicaţiile şi cercetările spaţiale. Asemenea Lunii, sateliţii artificiali sunt menţinuţi pe orbită prin forţa de atracţie universală a Pământului. Procesul aşezării pe orbită a unui satelit artificial este în esenţă simplu, dar necesită o mare precizie. Satelitul este aruncat pe orbita sa de rachete de mare putere. Iniţial toţi sateliţii erau lansaţi cu rachete care erau distruse în acest proces. Dar mulţi sateliţi sunt acum lansaţi cu Naveta Spaţială reutilizabilă a Americii. Când se trage un glonţ orizontal prin aer, forţa gravitaţională a pământului îl va aduce în cele din urmă la sol. Dacă glonţul este aruncat cu o forţă iniţială mai mare, atunci el va ajunge mai departe înainte de a ajunge la sol. Există o anumită viteză la care glonţului nu ar mai atinge solul niciodată. La 28.000kmh, curba descendentă a glonţului în cădere ar fi aceeaşi ca şi curba suprafeţei Pământului. Astfel, deşi în continuă cădere, glonţul ar rămâne la aceeaşi distanţă de suprafaţă, glonţul ar fi pe orbită în jurul Pământului.

Lansarea primului satelit sovietice, Sputnik 1 în 1957, a marcat începutul cuceririi spaţiului de către om. În prezent, aproape toată populaţia Planetei se bucură de serviciile aduse de sateliţii spaţiali.

Sputnik 1, la o înălţime de circa 160 km, făcea o rotaţie în jurul Pământului la fiecare 96 de minute. Luna, la o distanţă de circa 386.000 km, necesită 28 de zile pentru o rotaţie în jurul Pământului. Unii sateliţi sunt aşezaţi pe orbită deasupra ecuatorului, pe direcţia rotaţiei Pământului la o înălţime de 35.900 km. Aceasta face ca un satelit să se rotească în jurul Pământului o dată la fiecare 24 de ore. Dar, pentru că dedesubt Pământul se roteşte cu aceeaşi viteză, satelitul pare să plutească nemişcat pe cer, deasupra unui anumit punct al ecuatorului.

Teletransmisia cu ajutorul sateliţilor artificiali face posibilă legătura directă între cele mai îndepărtate puncte ale globului. Perfecţionarea tehnicii de telecomunicaţii cu ajutorul sateliţilor a permis extinderea aplicaţiilor sale practice sub forma transmiterii unor programe educaţionale pentru ţările în curs de dezvoltare, precum şi prin elaborarea unor sisteme informaţionale complexe.

Al doilea satelit artificial al Pământului, Sputnik-2, lansat pe acelaşi cosmodrom la 3 noiembrie 1957, cântarea 508,3 kg şi avea un pasager: căţeluşa Laika. După 163 de zile, timp în care satelitul a efectuat 2370 de rotaţii circumterestre, s-a dezintegrat şi el în atmosferă terestră.

Au urmat alţi sateliţi sovietici şi, începând cu luna februarie 1958, şi sateliţi lansati de S.U.A. La 2 ianuarie 1959, racheta cosmică Lunik-1 a depăşit Luna, după 34 de ore de zbor, trecând la o distanţă de numai 5-600 km de aceasta. Racheta, în greutate de 1472 kg, a devenit prima planetă artificială a sistemului nostru solar.

Primul om lansat în Cosmos, la bordul unui satelit artificial, a fost maiorul sovietic Iuri Alexeevici Gagarin, la 12 aprilie 1961. Navă cântarea 4725 kg, iar zborul a constatat într-o singură rotaţie în jurul Pământului, timp de 108 minute, aterizarea având loc în bune condiţii în sudul Uniunii Sovietice.

Producerea de rachete purtătoare de mare putere şi lansarea sateliţilor artificiali ai Pământului au deschis calea cuceririi Lunii de către om şi vizitarea planetelor sistemului solar. În acelaşi timp s-au dezvoltat aplicaţiile practice ale sateliţilor artificiali în telecomunicaţii. Sistemul global de televiziune de astăzi se bazează pe o reţea de telecomunicaţii, Telstar, a fost lansat din S.U.A. în anul 1960.

Astăzi, un număr impresionant de corpuri lansate de pe pământ (cîrca o sută de mii) gravitează în jurul globului la diferite înălţimi.

Se extinde din ce în ce mai mult transmiterea la mari distanţe a programelor de televiziune. Programele de televiziune provenind din studiou sunt transmise prin releu până la antenele staţiilor de emisie sunt transmise către sateliţi artificiali specializaţi. Graţie emitatoarelor lor de bord, aceşti sateliţi retransmit programele către sol, unde sunt captate de antene mici, individuale sau de antene colective. Televiziunea prin satelit prezintă importante avantaje faţă de televiziunea convenţională si anume acoperirea integrală a teritoriuluişi recepţie de calitate constantă în timp şi neafectată de perturbări industriale. În domeniul militar se folosesc sateliţi capabili de a realiza o legătură eficientă între comandamente şi trupele operative pentru informare şi transmiterea ordinelor.

De o largă răspândire se bucură în prezent şi teledetectia spaţială, care s-a dezvoltat graţie progreselor realizate în domeniul aparaturii optice de fotografiere de la distanţe mari, peliculelor fotografice, camerelor de filmat, sistemelor radar de dimensiuni mici şi sistemelor automate de înregistrarea şi transmitere a datelor de la bordul sateliţilor. Beneficiarii direcţi ai tehnicii de teledetecţie spaţială sunt: geologia, geofizică, meteorologia, cartografia, hidrologia, agricultura, pescuitul, navigaţia maritimă îs aeriană etc.

Aplicaţiile cele mai importante din punct de vedere economic sunt: inventarierea suprafeţelor cultivate, identificarea bancurilor de peşti, descoperirea depozitelor de substanţe minerale, supravegherea mişcării gheţarilor, elaborarea de prognoze meteorologice pe perioade mai indelungate, localizarea unor catastrofe, supravegherea pădurilor etc.

Se poate face o clasificare a sateliţilor din mai multe puncte de vedere. O primă clasificare este în sateliţi activi şi sateliţi pasivi. Satelitul activ conţine aparatură de prelucrare a semnalelor de orientare în spaţiu şi de executare a telecomenzilor de la sol. Satelitul pasiv este un simplu mediu reflactant al undelor radio transmise de la sol.

Un alt criteriu de clasificare al sateliţilor este modul de transmitere al informaţiilor:

în timp real sau cu întârziere (cu memorie).

Din punct de vedere al altitudinii, satelitîii ce evoluează între 1000 şi 5000 m se numesc sateliţi de joasă altitudine; cei plasaţi între 5000 şi 20000 m se numesc de medie altitudine; iar cei ce evoluează la peste 20000 m se numesc sateliţi de mare altitudine.

O caracteristică importantă a unui satelit artificial este durata de existenţă, definită ca intervalul de timp din momentul plasării pe orbită a satelitului până la intrarea lui în starturile dense ale atmosferei, când funcţionarea lui încetează datorită arderii sau readucerii la sol.

O altă caracteristică importantă este aria de vizibilitate, adică domeniul de pe suprafaţa Pământului din care satelitul poate fi obesrvat.

Din aprilie 1981 a început să funcţioneze sistemul de transport spaţial cu mijloace recuperabile, de tipul navetei spaţiale Columbia. În februarie 1986, prin lansarea laboratorului spaţial Mir, specialiştii sovietici au inaugurat o nouă generaţie de staţii ştiinţifice orbitale, caracterizată prin performanţe superioare îs posibilitatea cuplării cu 6 nave cosmice.

Câteva sute de sateliţi au fost lansati, mai ales de S.U.A îs de U.R.S.S., până în 1983, când European Space Agency a început lansările de la un centru spaţial din Guiana franceză. Pe 27 august 1989, pentru primă oară în istoria spaţiului, o rachetă particulară a fost folosită pentru lansarea unui satelit. Rachetă construită şi lansată de o companie americană, a plasat un satelit britanic de televiziune pe o orbită sincronă cu cea a Pământului.

La sfârşitul anului 1986, din peste 3500 de sateliţi lansati după Sputnik, aproape 300 se aflau încă în funcţiune. Mulţi dintre aceştia erau sateliţi de comunicaţie, folosiţi în telefonie şi în transmiterea datelor digitale şi imaginilor de televiziune. Satelitii meteorologici fotografiază Pământul regulat în lumină normală şi în infraroşii şi oferă date staţiilor meteorologice de pe Pământ, acestea permiţând prevederea condiţiilor atmosferice din jurul Globului. Sateliţii de navigaţie permit determinarea poziţiei pe mare cu eroare de sub 10 m ajutând de asemenea navigaţia prin localizarea gheţarilor şi a curentilor oceanici. SARSAT (Search and Rescue Satellite System) monitorizează semnalele de urgenţă de pe nave şi avioane prin intermediul unei reţele formate din trei sateliţi americani ( NOAA –9, 10,11 ) şi doi care au fost lansaţi de fosta U.R.S.S.

Satelitii sunt plasaţi în orbită pe rachete. Pentru a reduce costurile de lansare, NASA a construit navete spaţiale care pot transporta sateliţi şi pot să-i lanseze pe orbită. O asemenea navetă poate să-i retragă de pe orbită şi să-i repare, pregătindu-i pentru relansare sau îi poate readuce pe Pământ. Pentru misiuni viitoare posibilităţi dovedite pentru primă oară într-o misiune din 1984.

Bibliografie:

Titu I. Bajenescu Comunicaţii prin satelit , Editura Matrixrom

Astroclubul Bucureşti www.astroclubul.org

Revista Arborele lumii, secţiunea Ştiinţă şi tehnologie

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: